Cernobîl și Pripyat sunt două destinații de nișă tot mai vizitate de către turiștii curioși să afle cum mai arată această zonă în care s-a întâmplat incidentul care a schimbat Europa. De câțiva ani, și-a făcut loc pe lista noastră de călătorii, cât de curând vom face tot posibilul să ajungem și noi.

Până atunci, prietenul nostru Dan, de meserie călător, a ajuns deja acolo și a fost de acord să ne împărtășească experiența lui.




Puțină istorie: Pe 26 aprilie 2017, se împlinesc 31 de ani de la incidentul nuclear de la Cernobîl. Explozia cazanelor de abur din componența reactorului numărul 4 al centralei a dus la o reacție în lanț și la o serie de explozii ce au degajat în atmosferă de zece ori mai mult material radioactiv decât accidentul de la Fukushima.

Pentru a reduce dispersarea radiațiilor, imediat după incident, reactorul a fost ”în grabă” îmbrăcat de către lichidatori într-un sarcofag de beton ce s-a degradat cu trecerea timpului.

Astăzi, noul sarcofag este aproape finalizat, într-o operațiune de anvergură, folosind materiale și tehnologie de ultimă generație ce promit ca pentru următorul secol să ne protejeze de radiațiile din reactor.

De această operațiune se ocupă Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Încă există zone unde accesul este strict interzis, însă majoritatea au fost stabilizate și sunt deschise dezvoltării. Astfel, de ani buni, centrala de la Cernobîl și orașele din apropiere au devenit atracții turistice și există multe agenții în Kiev ce îți pot facilita un tur de aventură în zona post-apocaliptică. Despre această aventură va povesti Dan în continuare.

 

În autocarul ce vine de la Cernobîl, Evghenia stă pe scaunul din dreapta șoferului, lângă ușă. Își desface liniștită o pungă cu napolitane din care servește șoferul și lumea de lângă ea. Într-un final, mănâncă și ea, pironindu-și ochii prin parbriz spre ceva exterior, nedefinit. Treaba și-a făcut-o bine, încă o dată, ducând un grup de curioși până la niște zeci de metri de reactorul explodat de la Cernobîl sau ghidând eficace oamenii pe străzile devenite poteci printre copaci din orașul părăsit Pripyat.

Evghenia, o tânără ucraineană din Kiev, este ghidul uneia dintre cele câteva companii acreditate de statul ucrainean ce te duc pe tine, turist neobișnuit pentru lumea în care trăiești, la Cernobîl. Evghenia știe engleză într-o țară în care lumea cunoaște destul de puțin această limbă. Recunoaște că acest aspect a fost hotărâtor în racolarea ei, dar spune că și cunoștințele despre dezastrul de la Cernobîl au ajutat-o.

Câștigă bani peste medie, dar și ea se întreabă câteodată dacă repetatele incursiuni în zonă nu o vor afecta pe viitor. Până una-alta, e mulțumită de ceea ce face, iar viitorul ei ca ghid sună promițător.

De la an, la an, numărul turiștilor ce vizitează Cernobîl-ul, este în continuă creștere. Din acest punct de vedere, pâinea Evgheniei pare a fi sigură, într-o țară nesigură, din punct de vedere economic.

Pe noi, Evghenia ne-a luat din fața hotelului Dnepr din Kiev. În plin centru, acesta a fost ușor de găsit. La ora dimineții, soarele strălucea. Ziua se anunța promițătoare. În grupul cosmopolit condus de Evghenia, mai erau polonezi, cehi, italieni și englezi.

Ieșim din Kiev, pe lângă Nipru. La televizorul cocoțat deasupra șoferului, Evghenia dă drumul unui documentar despre catastrofa de la Cernobîl. Îl urmăresc cu coada ochiului, fiind mai mult interesat de cadrele ce se succed cu repeziciune prin geamul mașinii. Un pod, puzderie de blocuri, apoi case noi și vechi, acestea din urmă cu geamuri de lemn, albastre. Ne apropiem de ieșirea din imensul oraș-capitală

Pe ecran, chelia lui Gorbaciov apare inconfundabilă. E de părere că oamenii ar trebui să nu se mai joace cu ceea ce nu stăpânesc. Câteva victime contaminate stau întinse pe un pat de spital. Apoi, un elicopter stropește reactorul în flăcări. Mult fum. Soldați luptându-se cu dezastrul aflat deja în desfășurare.

Afară, pădurea de pin începe să-și facă simțită prezența. Marginea a ceea ce odată acoperea nordul continentului se sfârșește aproape de Kiev, în zona temperat-continentală. Șoseaua devine văluroasă, iar peisajul de afară nu mai prezintă interes. Lumea moțăie în autocar.

Cu câteva luni în urmă, la Iași, într-un bar, hotăram să văd orașul Cernobîl. De atunci, din iarnă și până acum, la sfârșitul verii, timpul s-a scurs, marcat de curiozitate.

O parte dintre amici mi-au spus că o să mă întorc reflectând culori vii noaptea, iar alții că sunt inconștient. Inconștient nu am fost, pentru că nu m-am dus ”în orb”. Întâlnirea unor oameni care au fost și care mi-au spus cam cum stă treaba mi-a dat curaj. Orașul se poate vizita fără probleme.

Autocarul oprește într-o benzinărie, la marginea unei păduri. Lumea năvălește la toaletă, iar eu mă postez lângă un Zil mare și robust. Caroserie verde, clasică, fără linii moderne. Miroase peste tot a ulei și vaselină. Prin spațiul dintre capotă și șasiu, zăresc filtrul de ulei. Câteva fire par a atârna aiurea. Nu mai am timp să admir mașinăria. Pornim.

Pe monitorul din microbuz, un elicopter se prăbușește în timp ce survola reactorul în flăcări. Apoi, cadrele redau câțiva soldați. La intervale regulate de timp, de maximum două minute, fiecare soldat iese pe o ușă ce dă pe un acoperiș acoperit de cenușă radioactivă. În cele două minute cât stau, fiecare apucă să curețe cam două sau trei lopeți, după care se retrag pe ușa pe care au intrat. Urmează altul. Și altul. Ei au fost cei care au murit primii, la scurt timp.

Îmi iau ochii de la monitor. Lângă mine, Delia moțăie. În spate, polonezii discută aprins.




Ne apropiem de bariera care marchează intrarea în Zona de Excludere. De aici încolo, nivelul radiației va crește, în special pe porțiunile unde nu este beton sau asfalt. În timp ce așteptăm controlul documentelor, la fața locului mai sosesc încă trei autocare cu turiști. Cernobîl atrage.

Punctul de control, locul de unde se intră în Zona de Excludere, din jurul Centralei de la Cernobîl.

Scăpăm într-un final, iar bariera se ridică. Intrarea în Cernobîl este zugrăvită la propiu, în culori vii, pe un soclu pompos. Orașul este de fel anost. Miroase a rugină și ciment. Câțiva muncitori se fac că muncesc la un trotuar.

Afară, însă, este cald. O atmosferă înecăcioasă, fără soare. Parcă un smog britanic a migrat din insulă către tărâmuri estice. Grupul se pierde într-un părculeț. La niște zeci de metri, pe un soclu, stă monumentul închinat victimelor de la Cernobîl.

O alee betonată ne plimbă printre tăblițe cu sate din Ucraina și Belarus, dispărute în urma incidentului. O grămadă de iarbă verde crescută din abundență invadează cimentul. În ’86, nivelurile radiației au atins valori imense. Așezările au fost evacuate, iar oamenii mutați forțat.

Acum, în Cernobîl se poate trăi. Dozimetrul ne indică aceleași valori ca în Kiev. Dintr-o alimentară luăm câteva suveniruri și o franzelă, după care plecăm mai departe.

Microbuzul se oprește pe marginea drumului. Evghenia vorbește de câteva minute. Vom vizita ceea ce a mai rămas dintr-un sat abandonat (evacuat, de fapt). Deocamdată, în afară de un drum care se avântă în buruieni, nu văd nimic. Coborâm și ne afundăm în vegetația deasă. Razele soarelui nu pot pătrunde. Lumina este verde. Lumea tresare când un câine ne iese în față. Evghenia zâmbește în timp ce wolf iese pe gura unei irlandeze roșcate.

 

Printre crengi, o epavă. În spate, trei pereți par a contura o casă. Curtea nu se mai vede. Mai încolo, coloane ionice împodobesc intrarea în așa-zisul Cămin Cultural. Intrăm. Pe jos, câteva ziare aruncate. Podeaua se lasă sub pașii noștri. Lumea râde. Facem un selfie lângă scena în derivă. Draperiile roșii sunt căzute. Spectacolul pare a se fi terminat aici. Mă uit la dozimetru. Valorile sunt încă normale.

Soarele iese de după filtrul gradual pe care îl formează norii. De data aceasta, avem haine cu mâneci lungi pe noi. În fața unei școli abandonate, dozimetrul țipă. Până la centrală, mai avem câțiva kilometri. De aici încolo, oricum ai face, valorile radiațiilor nu mai sunt în limite normale.

Canalul cu apă necesar răcirii reactoarelor are o apă ireal de verde. Un pod, o cale ferată îl traversează. Pe el stăm noi, deasupra apei. În apă, exemplare imense de somni stau cu gura deschisă, așteptând ofranda noastră.

Aceasta vine sub forma franzelei. Enorma gură a somnului se închide și, odată cu asta, franzela dispare. Animalul nu este deranjat de radiații. Lipsa omului din acest mediu pare a-i conveni cel mai mult.

Ne întoarcem la autocar, tropăind pe podul ce se balansează sub greutatea noastră. În față, la maximum un kilometru, zărim reactorul 4. Emoție, curiozitate și o oarecare teamă. Ceea ce am văzut la televizor, despre care am citit doar în cărți sau prin ziare, stă sobru în fața mea. O construcție anostă, cenușie, dintr-o uzină veche, comunistă. Îți vine să intri în ea, să lovești câteva butoaie imaginare, adăpostite într-un colț, ruginite.

Parcă și auzi zgomotul plictisit cum se propagă prin hala imensă. Ai mai târâi o bară peste fiarele contorsionate și învechite, apoi ai pleca. Nu ai da doi bani dacă nu ai ști ce e cu adevărat, dar mai ales ce ascunde. Voci venite de pe o schelă mă trezesc din visare. Intermitent, flama sudurii se observă în diferite puncte.

Lumea lucrează la Cernobîl. Aproximativ 3.000 de persoane. Mirarea noastră e mare. Ne închipuiam un loc pustiu. Reactorul trebuie securizat cu un nou capac, cu un nou sarcofag. Acesta trebuie să închidă ceea ce a rezultat în urma topirii și amalgamării elementelor radioactive la momentul exploziei. Unul dintre cele mai periculoase lucruri pentru omenire trebuie bine securizat. Simbolic, după forma pe care o are acest amalgam radioactiv, este denumit „labă de elefant”.

De la 100 de metri de reactorul ”pușcat”, valorile pe care dozimetrul le afișează sunt cu mult peste limita normală. Gândindu-mă la acest lucru, încep să acuz dureri de cap.

Câțiva muncitori îmbrăcați în salopete vin și pleacă. Se uită din când în când la noi, fără mirare. Sunt obișnuiți cu fluxul mare turiști. Lucrează două săptămâni, după care două săptămâni sunt liberi. Mă întreb cum de pot să lucreze într-un asemenea loc.

Cu reactorul în spate, lumea e dornică de poze. Evghenia ne roagă să nu zăbovim mult din motive de securitate. Urcăm în autocar, iar durerea de cap dispare.

Trecem pe lângă halele în diferite stadii de construcție. Aceleași salopete, aceeași vânzoleală la care nu mă așteptam. În viitoarele construcții se vor depozita deșeurile radioactive. Afară e o nădușeală cruntă, iar psihic, existența radiațiilor, chiar dacă nu le simți, parcă amplifică acest lucru.

În plină zonă de câmpie, drumul se strecoară frumos printre stufărișuri galbene, meandre părăsite și pâlcuri de mesteacăn ruginiu. Nimic din ce lăsăm în spate nu pare a continua.

Urmează Pripyat sau „orașul părăsit”.

P.S. Am ajuns la Cernobîl prin această agenție.

Costuri: în jur de 90 de euro de persoană (transport din Kiev, ghid, o masă asigurată la finalul zilei, în orașul Cernobîl)

Durata vizitei: o zi

Obiective: Orașul Cernobîl, un sat evacuat, oprirea în fața reactorului 4, vizitarea orașului părăsit Pripyat

Pozele aparțin autorului.

 

Citește și:

City break intr-un oraș fantomă- Pripyat



Leave A Reply

Dorești să îți trimitem un email când publicăm o nouă ofertă de vacanță?

Ți-am trimis un email să confirmi abonarea.