Cernobîl și Pripyat sunt două destinații de nișă tot mai vizitate de către turiștii curioși cum mai arată această zonă în care s-a întâmplat incidentul care a schimbat Europa. De câțiva ani si-a facut loc pe lista noastră de călătorii, iar anul acesta o să facem tot posibilul să ajungem si noi. Până atunci, prietenul nostru, Dan, „de meserie călător” a ajuns înaintea noastră și a fost de acord să ne împărtășească experiența lui.

Puțină istorie: Pe 26 aprilie 2017 se împlinesc 31 ani de la incidentul nuclear de la Cernobîl. Explozia cazanelor de abur din componența reactorului numărul 4 al centralei, a dus la o reacție în lanț și o serie de explozii ce au degajat în atmosferă de 10 ori mai mult material radioactiv decat accidentul de la Fukushima. Pentru a reduce dispersarea radiațiilor, imediat după incident, reactorul a fost „în grabă” îmbrăcat de către lichidatori într-un  sarcofag de beton ce s-a degradat cu trecerea timpului.

Astăzi, noul sarcofag este aproape finalizat, într-o operațiune de anvergură, folosind materiale și tehnologie de ultimă generație ce promite ca pentru următorul secol să ne protejeze de radiațiile din reactor. De această operațiune se ocupă Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

 

Încă există zone unde accesul este strict interzis, însă majoritatea zonelor au fost stabilizate și sunt deschise dezvoltării. Astfel, de ani buni, centrala de la Cernobîl si orașele din apropiere au devenit atracții turistice și există multe agenții în Kiev ce îți pot facilita un tur de aventură în zona post-apocaliptică. Despre această aventură, îl vom lăsa pe Dan să vă povestească în continuare.

 

În autocarul ce vine de la Cernobîl, Evghenia stă pe scaunul din dreapta șoferului, lângă ușă. Își desface liniștită o pungă de napolitane, din care servește șoferul și lumea de lângă ea. Într-un final mănâncă și ea, pironindu-și ochii prin parbriz, spre ceva exterior, nedefinit. Treaba și-a făcut-o bine, încă odată, ducând un grup de curioși, până la câțiva zeci de metri, de reactorul explodat de la Cernobîl sau ghidând eficace oamenii, pe străzile devenite poteci printre copaci, din orașul părăsit Pripyat.

Evghenia, o tânără ucraineană din Kiev, este ghidul uneia, din cele câteva companii, acreditate de statul ucrainean, ce te duc pe tine, turist neobișnuit pentru lumea în care trăiești, la Cernobîl.
Evghenia știe engleză, într-o țară în care lumea cunoaște destul de puțin această limbă. Recunoaște că acest aspect a fost hotărâtor în racolarea ei, dar spune că și cunoștințele despre dezastrul de la Cernobîl, au ajutat-o.
Câștigă bani peste medie, dar și ea se întreabă câteodată, dacă repetatele incursiuni în zonă, nu o vor afecta pe viitor. Până una alta, e mulțumită de ceea ce face, iar viitorul ei ca și ghid, sună promițător. De la an, la an, numărul turiștilor ce vizitează Cernobîl-ul, este în continuă creștere. Din acest punct de vedere, pâinea Evgheniei pare a fi sigură, într-o țară nesigură, din punct de vedere economic.

Pe noi, Evghenia ne-a luat din fața hotelului Dnepr, din Kiev. În plin centru, acesta a fost ușor de găsit. La ora dimineții, soarele strălucea. Ziua se anunța promițătoare. În grupul cosmopolit condus de Evghenia, mai erau polonezi, cehi, italieni și englezi.

Ieșim din Kiev, pe lângă Nipru. La Tv-ul cocoțat deasupra șoferului, Evghenia dă drumul unui documentar despre catastrofa de la Cernobîl. Îl urmăresc cu coada ochiului, fiind mai mult interesat, de cadrele ce se succed cu repeziciune, prin geamul mașinii. Un pod, puzderie de blocuri, apoi case noi și vechi, acestea din urmă cu geamuri de lemn, albastre. Ne apropiem de ieșirea din imensul oraș, capitală. Pe ecran, chelia lui Gorbaciov apare, inconfundabilă. E de părere, că oamenii ar trebui să nu se mai joace cu ceva ce nu stăpânesc. Câteva victime contaminate, stau întinse pe un pat de spital. Apoi, un elicopter stropește reactorul în flăcări. Mult fum. Soldați luptându-se cu dezastrul, aflat deja în desfășurare.

 

 

Afară, pădurea de pin începe să își facă simțită prezența. Marginea a ceea ce odată acoperea nordul continentului, se sfârșește aproape de Kiev, în zona temperat-continentală. Șoseaua devine văluroasă, iar peisajul de afară nu mai prezintă interes. Lumea în autocar moțăie.

Cu câteva luni în urmă, la Iași, într-un bar, hotăram să văd Cernobîl-ul. De atunci, din iarnă și până în prezent, la sfârșitul verii, timpul s-a scurs, marcat de curiozitate. O parte din amici, mi-au spus că o să mă întorc reflectând culori vi, noaptea, iar alții, că sunt inconștient. Inconștient nu am fost, pentru că nu m-am dus “în orb “. Întâlnirea unor oameni, care au fost și care mi-au spus, cam cum stă treaba, mi-a dat curaj. Cernobîl-ul se poate vizita fără probleme.

 

 

Autocarul oprește într-o benzinărie, la marginea unei păduri. Lumea năvălește la toaletă, iar eu mă postez lângă un Zil, mare și robust. Caroserie verde, clasică, fără linii moderne. Miroase peste tot a ulei și vaselină. Prin spațiul dintre capotă și șasiu, zăresc filtrul de ulei. Câteva fire, par a atârna aiurea. Nu mai am timp să admir mașinăria. Pornim.

 

Pe monitorul din microbuz, un elicopter se prăbușește, în timp ce survola reactorul în flăcări. Apoi, cadrele redau câțiva soldați. La intervale regulate de timp, cam maxim două minute, fiecare soldat iese pe o ușă, ce dă pe un acoperiș acoperit de cenușă radioactivă. În cele două minute cât stau, fiecare apucă să curețe cam două trei lopeți, după care se retrag pe ușa pe care au intrat. Urmează altul și altul. Ei au fost cei care au murit primii, la scurt timp.
Îmi iau ochii de pe monitor. Lângă mine, Delia moțăie. În spate, polonezii discută aprins.

Ne apropiem de bariera care marchează intrarea în Zona de Excludere. De aici încolo, nivelul radiației va creste, în special pe porțiunile unde nu este beton sau asfalt. În timp ce așteptăm controlul documentelor, la fața locului mai sosesc încă trei autocare cu turiști.  Cernobîl-ul atrage.

Punctul de control, locul de unde se intră în Zona de Excludere, din jurul Centralei de la Cernobîl

 

 

Scăpăm într-un final, iar bariera se ridică.  Intrarea în orașul Cernobîl este zugrăvită la propriu, în culori vi, pe un soclu pompos. Orașul, de felul lui este anost. Miroase a rugină și ciment. Câțiva muncitori se fac că muncesc la un trotuar. Afară însă e cald. O atmosferă înecăcioasă, fără soare. Parcă un smoc britanic, a migrat din insulă, către tărâmuri estice. Grupul se pierde, într-un părculeț. La câțiva zeci de metri, pe un soclu, stă monumentul închinat victimelor de la Cernobîl.

O alee betonată, ne plimbă printre tăblițe cu sate din Ucraina și Belarus, dispărute în urma incidentului. O grămadă de iarbă verde crescută din abundență, invadează cimentul. În ’86, nivelurile radiației, au atins valori imense. Așezările au fost evacuate, iar oamenii mutaţi forțat. Acum, în orașul Cernobîl, se poate trăi. Dozimetrul ne indică aceleași valori, ca și în Kiev. Dintr-o alimentară, luăm câteva suveniruri și o franzelă, după care plecăm mai departe.

 

 

Microbuzul, se oprește pe marginea drumului. Evghenia, de câteva minute vorbește. Vom vizita, ceea ce a mai rămas, dintr-un sat abandonat (evacuat). Deocamdată, în afară de un drum care se avântă în buruieni, nu văd nimic. Coborâm și ne afundăm în vegetația deasă. Razele soarelui, nu pot pătrunde. Lumina este verde. Lumea tresare, când un câine, ne iese în față. Evghenia zâmbește, în timp ce un “Wolf” iese pe gură unei irlandeze roșcate.

Printre crengi, o epavă. În spate trei pereți, par a contura o casă. Curtea, nu se mai vede. Mai încolo, coloane ionice împodobesc intrarea, în așa zisul Cămin Cultural. Intrăm. Pe jos, câteva ziare aruncate. Podeaua se lasă sub pașii noștri. Lumea râde. Facem un selfie, lângă scena în derivă. Draperiile roșii sunt căzute. Spectacolul, pare a se fi terminat aici. Mă uit la dozimetru. Încă, valorile sunt normale.

Sat evacuat, în apropierea Centralei de la Cernobîl

 

 

Soarele iese de după filtrul gradual, pe care îl formează norii. De data aceasta, avem haine cu mâneci lungi, pe noi. În fața unei școli abandonate, dozimetrul țipă. Până la centrală, mai avem câțiva km. De aici încolo, oricum ai face, valorile radiațiilor, nu mai sunt în limite normale.

 

 

Canalul cu apă, necesar răcirii reactoarelor, are o apă ireal de verde. Un pod, cu o cale ferată, îl traversează. Pe el stăm noi, deasupra apei. În apă, exemplare imense de somni, stau cu gura deschisă, așteptând ofranda noastră.
Aceasta vine, sub forma franzelei. Enorma gură a somnului se închide și odată cu asta, franzela dispare. Animalul nu e deranjat de radiații. Lipsa omului din acest mediu, pare ai conveni cel mai mult.

 

 

Ne întoarcem la autocar, tropăind pe podul ce se balansează sub greutatea noastră. În față, la maxim 1 kilometru, zărim reactorul 4. Emoție, curiozitate și o oarecare teamă. Ceea ce am văzut la Tv și despre care am citit doar în cărți sau prin ziare, stă sobru în fața mea. O construcție anostă, cenușie, dintr-o uzină veche, comunistă. Îți vine să intri în ea, să lovești câteva butoaie imaginare, adăpostite într-un colț, ruginite. Parcă și auzi, zgomotul plictisit, cum se propagă prin hala imensă. Ai mai târai o bară, peste fiarele contorsionate și învechite, apoi ai pleca. Nu ai da doi bani, dacă nu ai ști ce e cu adevărat, dar mai ales, ce ascunde. Voci, venite de pe o schelă, mă trezesc din visare. Intermitent, flama sudurii se observă, în diferite puncte.

Lumea lucrează la Cernobîl. Aproximativ 3000 de persoane. Mirarea noastră e mare. Ne închipuiam un loc pustiu. Reactorul trebuie securizat cu un nou capac, cu un nou sarcofag. Acesta trebuie să închidă, ceea ce a rezultat în urma topirii și amalgamării elementelor radioactive, la momentul exploziei. Unul dintre cele mai periculoase lucruri pentru omenire, trebuie bine securizat. Simbolic, după forma pe care o are, acest amalgam radioactiv, este denumit “Labă de elefant”.
De la 100 de metri de reactorul “pușcat”, valorile pe care dozimetrul le afișează, sunt cu mult peste limita normală. Gândindu-mă la acest lucru, încep să acuz dureri de cap.  Câțiva muncitori îmbrăcați în salopete, vin și pleacă. Se uită din când în când la noi, fără mirare. Sunt obișnuiți cu fluxul mare de turiști. Lucrează două săptămâni, după care două săptămâni, sunt liberi. Mă întreb, cum de pot să lucreze într-un asemenea loc.

Reactorul 4 de la Cernobîl

 

Cu reactorul în spate, lumea e dornică de poze. Evghenia, ne roagă să nu zăbovim mult, din motive de securitate. Urcăm în autocar, iar durerea de cap, dispare.
Trecem pe lângă hale, în diferite stadii de construcție. Aceleași salopete, aceiași vânzoleală, la care nu ne așteptam. În viitoarele construcții, se vor depozita deșeurile radioactive. Afară e o nădușeală cruntă, iar psihic, existența radiațiilor, chiar dacă nu le simți, parcă amplifică acest lucru.

În plină zonă de câmpie, drumul se strecoară frumos, printre stufărișuri galbene, meandre părăsite și pâlcuri de mesteacăn, ruginiu.  Nimic din ce lăsăm în spate, nu pare a continua.
Urmează Pripyat-ul sau “Orașul Părăsit”.

 

PS: La Cernobîl am ajuns prin această agenție.

Costuri: în jur de 90 de euro de persoană (transport din Kiev, ghid, o masă asigurată, la finalul zilei, în orașul Cernobîl)

Durata vizitei: o zi

Pozele aparțin autorului.

 

Citește și:

City break intr-un oraș fantomă, Pripyat

Adaugă un comentariu

error: Content is protected !!

Dorești să îți trimitem un email atunci când publicăm o ofertă de vacanță?

Ți-am trimis un email să confirmi abonarea.

Trimite unui prieten