Dan, „de meserie călător” isi continuă aventura în preajma centralei nucleare de la Cernobîl, astăzi ne povestește despre cum e să vizitezi un oraș fantomă, Pripyat.

Construit în 1970 pentru a găzdui muncitorii de la centrala nucleară de la Cernobîl, Pripyat a avut în jur de 50000 locuitori în vremurile lui de glorie. Orașul a avut 15 școli primare, 5 licee, o facultate tehnică, 2 stadioane, un spital, dar și un parc de distracții ce astăzi zace ruginind, roata mare devenind un simbol al orașului părăsit si totodată amintind de vremurile bune.

La scurt timp după accident s-a format Zona de Excludere ce a dus la părăsirea bruscă a tuturor orașelor de pe o rază de 30km. Oamenii au plecat în grabă și au lăsat totul în urmă, însă trecerea timpului nu a șters urmele acestora. Astăzi, Pripyat stă drept monument și muzeu în aer liber a celor întâmplate. Mai departe, îl lăsăm pe Dan să vă facă un tur al orașului părăsit.

Pe creația arhitecturală de sorginte sovietică, ce marchează intrarea pe teritoriul orașului părăsit de lângă Cernobîl, scrie simplu, Pripyat.

De la Centrala nucleară și până aici sunt maxim 20 de km. Șosea lată, ca-n palmă, croită prin zona mlăștinoasă, pe care râul Pripyat, o formează în jurul orașului cu același nume. De un verde crud, sătui de apa din jur, copacilor le merge bine. Dincolo, pe malul unei bălți, stufărișul galben își unduiește agale spicul, în vantulețul ce mai alungă din nădușala unei zile de vară autentice. Doar frunza mestecenilor, mult prea roșiatică pentru perioada calendaristică în care ne aflăm, trădează prezența radiațiilor.

 

 

Dincolo de pădure, printre copaci, se disting blocurile Pripyat-ului. În drum, simțim denivelări și crâmpei de povești triste. Oameni ce atunci au privit încântați în noapte, luminile cerului, pentru ca apoi să moară. Bărbați, copii și femei, pironiți în balcoane. Sub ei sirene, gălăgie și miros de combustibil ars. Nu știau nimic. Omul de geniu sovietic, în plin Război Rece, nu putea greși.

 

 

Intrarea în orașul părăsit se face printre arbuști cu crengi lungi, ce zgârie parbrizul și tăblăria mașinii. După câteva viraje, stânga dreapta printre copaci, autobuzul oprește într-o margine de pădurice. Coborâm.

Parcurgem o cărăruie. De noi,  pânza de păianjen, se agață. Dacă o fi radioactivă? Întrebările dispar când ne trezim în fața unui bloc. Prin buioșagul din jur, disting cu greu locul de joacă al copiilor, iar într-un colț, bara pentru covoare. Înaintăm spre bloc.

 

 

Primim permisiunea de al explora. Incălecăm scările. Cu toată gălăgia ce o provocăm, locul e sinistru. Lumina de pe casa scării nu mai există. Mă sprijin de un perete, până ce ajung la o fantă de lumină. Dau înapoi când am impresia că o ating. Fanta de lumină, vine din puțul liftului. Puțul nu mai are lift, iar hăul e sub mine. Mă întorc și intru în primul apartament. Zâmbesc și bat la ușa ruptă, larg deschisă. Mă aștept, ca într-un film prost să îmi răspundă cineva. Apartamentul are trei camere. Mari și primitoare, au răsplătit prin standardul lor, strădania muncitorului sovietic, într-o centrală nucleară. De pe pereți, se desprinde un tapet stacojiu. Din dulapuri, uși atârna. Rafturile unde mai sunt, sunt goale. Nu părăsesc holul. Doar privesc goliciunea. Multe din obiectele oamenilor de aici, s-au vândut ulterior pe tarabele imperiului sovietic.

După ce oamenii au fost evacuați, au venit vânătorii de obiecte, . Au luat tot, în ciuda interdicțiilor și a avertismentelor.

Probabil că acum, o veioză din apartamentul pe al cărui hol stau împietrit, luminează radioactiv o familie în Kazahstan. Sau Tv-ul prin care lumea se vedea de aici, oferă știrile altei lumii, post sovietică, unui cetățean deja contaminat, în cine știe ce republică, dintr-un cotlon îndepărtat al Rusiei.

 

 

Hotărăsc să mă mișc. Calc. Parchetul se lasă. Mă țin de un dulap, cumva speriat. Dulapul se mișcă. Mă balansez pe celălalt picior. Parchetul se mișcă din nou. Îmi revin. Sunt conștient de momentul oarecum penibil prin care trec. Ies la lumină, curajos. Sunt pe un balcon, într-un bloc din Pripyat, orașul fantomă de lângă Cernobîl.
Din balcon, sub mine, realitatea e oarecum normală. Dacă exclud natura ce a cucerit aproape tot, după ce omul a plecat, văd cinematografe, terenuri de sport, o baltă cu un ponton, de care altădată spânzurau bărci, parcul de distracții, clădiri administrative și multe blocuri.

 

 

În cinematograf e întuneric și multă dezordine. Câteva rânduri de scaune cu tapițeria ruptă, au supraviețuit potopului, post radiații. Cu tot întunericul din jur, Evghenia ne conduce cu siguranța dată de omul care a mai fost. Mă întreb ce film a rulat oare, ultima dată aici. Ieșim. După noi, un alt grup își face intrarea în lumea filmului, din Pripyat. Din când în când, țiuitul dozimetrelor se aude.

 

 

În fața caruselului neinaugurat, Evghenia scoate o poză veche. Ce văd în fața mea, văd și în poză de acum treizeci de ani. Diferența stă în rugina apărută pe fierul caruselului, în vopseaua scorojită de pe el și în crengile copacilor ce îmi intră mie în câmpul vizual.

Într-o gură de canal, vâr dozimetrul. Acesta urlă, iar valorile citite sunt cele mai mari. Praful radioactiv, vânturat de elicopterele de intervenție, este încă acolo, pe fundul canalizării. Dintr-o piață mare, cimentată, fotografiez primăria și magazinul universal. Printre copaci, pe urme de mistreți, asudând intens din cauza căldurii, părăsim centrul orașului.

 

 

La școală, câteva cărți sunt deschise. Parcă sunt lăsate intenționat. Trec peste. Banul învinge. Ne intersectăm din nou cu alte grupuri, cu alți ghizi. Există concurență, există cerere. Pe holul lung, întunecos, cu geamurile deschise în bătaia vântului, un curios intră într-o sală de clasă. Îl surprind fotografic, sub forma unei umbre. Mă pierd de grup, dar îi găsesc la afișierul de la parter. Părăsim școala, având clinchetul unui clopoțel în cap.

 

 

Fac pipi într-un tufiș. Sunt pe terenul de fotbal, al unui stadion. La punctul cu var, de la centrul terenului, stau eu într-un tufiș. Lângă un copac. Terenul de joc e arat de mistreți și de copitele căprioarelor. Restul grupului, se ivește, dintr-un stufăriș, crescut la marginea careului.  Nu îi mai aștept și urc în tribunele dezolant de goale. Merg la oficială. Apoi, aș vrea să intru în vestiare. E prea mult întuneric. Renunț. Mă urc din nou în tribună și mă așez fix pe mijlocul terenului. Evghenia și restul ajung și ei la mijlocul terenului. Se opresc, povestesc, privesc.

…din înaltul tribunei fluier. Pentru Pripyat, meciul s-a terminat!

 

PS: La Cernobîl am ajuns prin această agenție

Costuri: în jur de 90 de euro de persoană (transport din Kiev, ghid, o masă asigurată, la finalul zilei, în orașul Cernobîl)

Durata vizitei: o zi

Obiective: orașul Cernobîl, un sat evacuat, oprirea în fața reactorului 4, vizitarea orașului părăsit, Pripyat.

Pozele aparțin autorului.

 

Citește și:

Aventură post-apocaliptică: în vizită la centrala nucleară de la Cernobîl

 

Adaugă un comentariu

Top
error: Content is protected !!

Vrei să te anunțăm când apar oferte noi?

Îți trimitem un email când publicăm o ofertă de vacanță.

Ți-am trimis un email să confirmi abonarea.

Trimite unui prieten