18 septembrie 2019. Ne-a ieşit în cale o promoţie Tarom, dintre acelea rare în ultima perioadă. Drept urmare, ne-am grăbit să rezervăm bilete de avion Bucureşti – Beirut, chiar de ziua Alinei. Asta pentru că visam ca în ziua aceea să ne răsfăţăm cu o masă copioasă cu mâncare libaneză şi să ne plimbăm pe malul marii, în noiembrie, în tricou, la 30 grade. Escapada în Liban urma să o împărţim cu încă un cuplu de prieteni, care îşi făcuseră rezervare împreună cu noi. Se prefigura o vacanţă perfectă în patru.

18 octombrie 2019. Guvernul libanez anunţa o serie de măsuri de austeritate printre care şi o taxă pe WhatsApp. Taxa venea în contextul în care Libanul avea deja printre cele mai scumpe servicii de internet din lume, furnizate de două companii controlate de stat. Pentru populaţie, asta a fost picătura care a umplut paharul, iar oamenii au ieşit în stradă nu cu zecile, nici cu miile, ci cu sutele de mii. Străzile Libanului s-au umplut de protestatari, au fost blocate, s-a creat haos. Din cele 4 milioane de locuitori, 1.5 milioane au ieşit pe străzi să-şi strige nemulţumirea.

Iar noi urma să mergem în vacanţă acolo…

Timpul a trecut, guvernul a căzut, taxa pe WhatsApp a fost anulată, însă oamenii rămâneau tot în stradă.

2 noiembrie, ziua plecării se apropia. Prietenii noştri, speriaţi de proteste, au decis să-şi anuleze călătoria. Iar noi ne întrebam ce să facem oare.
Şi am decis să ne facem bagajele, fără vreun plan legat de traseu. Am pornit spre aeroport cu gândul să luam pulsul oraşului. La TV şi în media, ştirile curgeau despre protestele uriaşe din Liban, iar majoritatea turiştilor îşi anulau călătoriile acolo. Noi însă urma să petrecem 5 zile acolo.

Am ajuns în Beirut noaptea târziu. Aerul cald şi mirosul Mediteranei ne-au lovit de cum am pus piciorul pe pământ libanez. “Hai că nu-i atât de rău!”, ne-am zis. La hotel, dăm sa facem check in-ul și suntem anunțați ca ni s-a facut upgrade la cameră, am primit o camera deluxe cu o vedere mai bună. Vacanța deja începuse bine.

În următoarele zile, am trecut de multe ori prin zona protestelor şi am găsit acolo oameni care îşi doreau şi luptau pentru o schimbare în bine. Lupta împotriva coruptiei îi unise şi erau mulţi, foarte mulţi. Creştini şi musulmani laolaltă, adepţi ai diferitelor partide împreună.

Prima oară când am luat pulsul protestelor a fost în Piaţa Martirilor din centrul Beirutului (ce ne-a amintit de Piaţa Victoriei de la noi). Toată zona era închisă, militari cu arme la vedere, multe corturi cu protestatari, semnul #rezist, gemurile magazinelor de la parterul clădirilor făcute ţăndări. Imaginea ne-a dat o senzaţie de nelinişte, care a dispărut însă curând pentru că ne-am dat seama că manifestaţiile erau paşnice. Cel puțin în momentul acela. 🙂

Din Piaţa Martirilor am pornit mai departe către Downtown Beirut, o combinaţie interesantă de clădiri cu iz european cu luxul din Dubai. Acolo, linişte, soare şi oameni care îşi vedeau mai departe de viaţa lor. Ici-colo câte o straduţă închisă cu sârmă ghimpată şi câte 2-3 militari de pază.

Ajunşi în Zaytouna Bay, una dintre cele mai luxoase zone din Beirut, am trăit senzaţia că ne-am teleportat în Dubai Marina. Pe promenada de pe malul Mediteranei, la umbra zgârie-norilor, localnicii pescuiau, făceau exerciţii de întindere sau alergau. Iar noi, ametiţi de privelişte, ne bucuram că nu am anulat plecarea.

Ne oprim să ne tragem sufletul la o terasă. Aici primim din partea casei incă un rând de bautură (o bere și un pahar de vin). Știam că Liban trăiește în mare parte din turism, dar nu ne așteptam sa fie atât de ospitalieri.

În următoarele zile, ne-am văzut de treaba de turişti, am vizitat, am mers mult pe jos, am ieşit şi în afara oraşului. Prietenii noştri cu care ar fi trebuit să venim în Liban ne-au pus în legătură cu amicii lor de acolo, iar asta ne-a ajutat să aflăm o mulţime de lucruri despre ce simt localnicii, despre problemele şi nemulţumirile lor: că Libanul nu are căi ferate, dar are un minister pentru cai ferate, că primesc electricitate cu porţia şi fiecare clădire are nevoie de un generator pentru a face faţă opririlor zilnice (curentul se opreşte preţ de 3-4 ore/ zi), că nu există apa curentă şi sunt nevoiţi să aducă apa cu cisternele în blocuri, hoteluri.

Într-una din seri, am ieşit în Gemmayze – cartierul hipsteresc al Beirutului, împânzit cu baruri, terase şi cluburi – să bem ceva cu două localnice. Ca să ajungem acolo am trecut şi printr-o piaţetă în care oamenii se strângeau pentru protest. Toata lumea era întâmpinată cu muzică arăbească, iar atmosfera aducea, mai degrabă, a festival. Eram în căutarea unui bar unde să găsim şi locuri libere, pentru că multe dintre ele erau pline în acel moment. Am găsit într-un final, ne-am aşezat afară, am comandat câte un shot de tequila, apoi o bere, să stingem, şi ne-am pus la poveşti.

Cu toate că fetele cu care ieşisem aveau abia 19-20 ani, erau foarte interesate de politică şi la curent cu situaţia din Liban. Am rămas super impresionaţi. Nouă, la 19 ani, numai de proteste şi de politică nu ne ardea. În schimb, ele ştiau tot, numele politicienilor, partidele, pentru ce protestează, ce e de făcut. Voiau taxe mai mici pentru facultăţi, voiau mai puţine taxe pe muncă, ca să le ajungă banii de la un salariu la altul şi se săturaseră de politicienii corupţi. La 19 ani.

Zilele treceau, protestele continuau, dar fără sa ne împiedice să ne bucurăm de vacanţa noastră. Intr-una din zile, am mers cu un Uber în oraşul Byblos, unde am petrecut o zi întreagă, în linişte, pe străduţele sale antice. Cândva oraşul fusese plin ochi de turişti, atunci însă erau doar câţiva rătăciţi ca noi şi vreo două grupuri mai mari, venite cu agenţii.

Într-o altă zi am mers cu noii noştri prieteni la pădurea de cedri, la grota Jeita şi la câteva restaurante ştiute de ei. Drumurile erau deschise, iar din când în când se mai anunţau blocaje organizate de protestatari. Nu am dat de ele. Locurile vizitate şi restaurantele erau libere, semn ca protestele din Liban afectau foarte mult industria turismului.

În ultima zi ne-am trezit cu un vacarm pe strada din faţa hotelului. Era ziua în care toţi studenţii din ţară au ieşit să protesteze. Mărşăluiau pe străzi cu steaguri, tigăi, surle şi trâmbiţe, ca să se facă auziţi. Pe parcursul zilei, am tot întâlnit grupuri de tineri determinaţi. Pentru noi a fost emoţionant să vedem cum o ţară mică cum e Libanul găzduieşte oameni atât de hotărâţi şi puternici. Libanezii ne-au dat o lecţie de patriotism.

În momentul plecării noastre se făcuseră deja 21 de zile de când libanezii protestau zi de zi, blocând străzi, închizând şcoli, bănci, făcând tot posibilul să aducă schimbarea în ţara lor. Vor continua? Probabil că da. Au schimbat ceva cu asta? Guvernul lor a demisionat, taxele propuse au fost anulate, însă corupţii au rămas încă la putere.

Cum a fost pentru noi? Probabil una dintre cele mai reuşite călătorii de până acum. Am avut ocazia să cunoaştem oamenii cu bune şi cu rele, am văzut cum se scrie istoria, pentru că, da, aceste proteste vor rămâne în istoria Libanului, şi, printre altele, ne-am făcut şi treaba de turişti.

*Acest articol este strict o impresie personală, experiența noastră în urma vacanței de cinci zile în Liban la început de noiembrie (2019) și va rugăm să o luați ca atare. Situația politică se poate schimba oricând. Nu considerați acest articol o recomandare sau un sfat să vizitați Libanul în această perioadă. Decizia vă aparține.

Leave A Reply

Dorești să îți trimitem un email când publicăm o nouă ofertă de vacanță?

Ți-am trimis un email să confirmi abonarea.