Dan, ”de meserie călător”, își continuă aventura în preajma centralei nucleare de la Cernobîl, iar astăzi ne povestește despre cum e să vizitezi un oraș-fantomă. Pripyat.
Construit în 1970 pentru a găzdui muncitorii de la centrala nucleară de la Cernobîl, Pripyat a avut în jur de 50.000 de locuitori în vremurile lui de glorie. 50.000 de locuitori și 15 școli primare, 5 licee, o facultate tehnică, 2 stadioane, un spital, dar și un parc de distracții ce astăzi zace ruginind, roata mare devenind un simbol al orașului părăsit și amintind totodată de vremurile bune.
La scurt timp după accident, s-a format Zona de Excludere, ce a dus la părăsirea bruscă a tuturor orașelor de pe o rază de 30 de kilometri. Oamenii au plecat în grabă, lăsând totul în urmă, dar trecerea timpului nu a șters urmele acestora. Astăzi, Pripyat este și monument, și muzeu în aer liber, mărturie permanentă a celor întâmplate. Îl lăsăm pe Dan să îți facă un tur al orașului părăsit.
Pe creația arhitecturală de sorginte sovietică ce marchează intrarea pe teritoriul orașului părăsit de lângă Cernobîl scrie simplu: Pripyat.
De la centrala nucleară și până aici sunt maximum 20 de kilometri. Șosea lată, ca-n palmă, croită prin zona mlăștinoasă, pe care râul Pripyat o formează în jurul orașului cu același nume. De un verde crud, sătui de apa din jur, copacilor le merge bine. Dincolo, pe malul unei bălți, stufărișul galben își unduiește agale spicul, în vântulețul ce mai alungă din nădușeala unei zile de vară autentice.
Doar frunza mestecenilor, mult prea roșiatică pentru perioada calendaristică în care ne aflăm, trădează prezența radiațiilor.
Dincolo de pădure, printre copaci, se disting blocurile din Pripyat. Pe drum, simțim denivelări și crâmpeie de povești triste. Oameni ce atunci au privit încântați în noapte luminile cerului, pentru ca mai apoi să moară. Bărbați, femei, copii, pironiți în balcoane. Sub ei, sirene, gălăgie, miros de combustibil ars. Nu știau nimic. Omul de geniu sovietic, în plin Război Rece, nu putea greși.
Intrarea în orașul părăsit se face printre arbuști cu crengi lungi, ce zgârie parbrizul și tăblăria mașinii. După câteva viraje, stânga-dreapta printre copaci, autobuzul oprește într-o margine de pădurice. Coborâm.
Parcurgem o cărăruie. Pânza de păianjen se agață de noi. Dacă o fi radioactivă? Întrebările dispar când ne trezim în fața unui bloc. Prin buișagul din jur disting cu greu locul de joacă al copiilor, iar într-un colț bara de covoare. Înaintăm spre bloc.
Primim permisiunea de a-l explora. Încălecăm scările. Cu toată gălăgia pe care o provocăm, locul este sinistru. Lumina de pe casa scării nu mai există. Mă sprijin de un perete până ce ajung la o fantă de lumină. Dau înapoi când am impresia că o ating. Fanta de lumină vine din puțul liftului. Puțul nu mai are lift, iar hăul este sub mine. Mă întorc și intru în primul apartament. Zâmbesc și bat la ușa ruptă, larg deschisă. Mă aștept, ca într-un film prost, să-mi răspundă cineva. Apartamentul are trei camere mari și primitoare. Prin standardul lor, au răsplătit strădania muncitorului sovietic într-o centrală nucleară. De pe pereți se desprinde un tapet stacojiu. Din dulapuri, ușa atârnă. Rafturile, acolo unde mai sunt, sunt goale. Nu părăsesc holul. Doar privesc goliciunea. Multe dintre obiectele oamenilor de aici s-au vândut ulterior pe tarabele imperiului sovietic.
După ce oamenii au fost evacuați, au venit vânătorii de obiecte. Au luat tot, în ciuda interdicțiilor și a avertismentelor.
Probabil că acum o veioză din apartamentul în al cărui hol stau împietrit luminează radioactiv o familie în Kazahstan. Sau televizorul prin care lumea se vedea de aici oferă știrile altei lumi, o lume post-sovietică, unui cetățean deja contaminat, în cine știe ce republică dintr-un cotlon îndepărtat al Rusiei.
Hotărăsc să mă mișc. Calc. Parchetul se lasă. Mă țin de un dulap, cumva speriat. Dulapul se mișcă. Mă balansez pe celălalt picior. Parchetul se mișcă din nou. Îmi revin. Sunt conștient de momentul oarecum penibil prin care trec. Ies la lumină, curajos. Sunt pe un balcon, într-un bloc din Pripyat, orașul-fantomă de lângă Cernobîl.
Din balcon, sub mine, realitatea este oarecum normală. Dacă exclud natura care a cucerit aproape tot după ce omul a plecat, văd cinematografe, terenuri de sport, o baltă cu un ponton, de care altădată spânzurau bărci, parcul de distracții, clădiri administrative și multe blocuri.
În cinematograf e întuneric și e dezordine. Câteva rânduri de scaune cu tapițeria ruptă au supraviețuit potopului, post-radiații. Cu tot întunericul din jur, Evghenia ne conduce cu siguranța dată de omul care a mai fost. Mă întreb ce film a rulat ultima dată aici. Ieșim.
După noi, un alt grup își face intrarea în lumea filmului din Pripyat. Din când în când, țiuitul dozimetrelor se aude.
În fața caruselului neinaugurat, Evghenia scoate o poză veche. Ce văd în fața mea văd și în poza de acum treizeci de ani. Diferența stă în rugina apărută pe fierul caruselului, în vopseaua scorojită de pe el și în crengile copacilor ce îmi intră mie în câmpul vizual.
Într-o gură de canal, vâr dozimetrul. Acesta urlă, iar valorile citite sunt cele mai mari. Praful radioactiv, vânturat de elicopterele de intervenție, este încă acolo, pe fundul canalizării. Dintr-o piață mare, cimentată, fotografiez primăria și magazinul universal. Printre copaci, pe urme de mistreți, asudând intens din cauza clădirii, părăsim centrul orașului.
La școală, câteva cărți sunt deschise. Parcă sunt lăsate intenționat. Trec peste. Banul învinge. Ne intersectăm din nou cu alte grupuri, cu alți ghizi. Există concurență, există cerere. Pe holul lung, întunecos, cu geamurile deschise în bătaia vântului, un curios intră într-o sală de clasă. Îl surprind fotografic, sub forma unei umbre.
Mă pierd de grup, dar îl găsesc la afișierul de la parter. Părăsim școala, având clinchetul unui clopoțel în cap.
Nu îi mai aștept și urc în tribunele dezolant de goale. Merg la oficială. Apoi, aș vrea să intru la vestiare. E prea mult întuneric. Renunț. Mă urc din nou în tribună și mă așez fix pe mijlocul terenului. Evghenia și restul ajung și ei la mijlocul terenului. Se opresc, povestesc, privesc.
...din înaltul tribunei, fluier. Pentru Pripyat, meciul s-a terminat!
P.S. Am ajuns la Cernobîl prin această agenție.
Costuri: în jur de 90 de euro de persoană (transport din Kiev, ghid, o masă asigurată la finalul zilei, în orașul Cernobîl)
Durata vizitei: o zi
Obiective: Orașul Cernobîl, un sat evacuat, oprirea în fața reactorului 4, vizitarea orașului părăsit Pripyat
Pozele aparțin autorului.
Citește și:
Aventură post-apocaliptică: în vizită la centrala nucleară de la Cernobîl
